A fost doar un vis

Este iarna. Natura si-a schimbat hainele pentru a arata ca niciun designer nu va ajunge la nivelul sau. Incercam sa ne imbracam propriile trupuri in haine cat mai perfecte, cautam materialul perfect, forma perfecta, dimensiunea perfecta, dar iarna reuseste sa coloreze intr-un alb ireal intreaga natura. Totul este acoperit cu o patura de zapada atat de fina incat cele mai fine asternuturi par aspre, iar eu ma plimb prin acest tablou care nu ar fi putut fi mai frumos nici daca fiecare pictor si-ar fi pus intreg talentul in fiecare detaliu.
Ma plimb si parca nu vreau sa ma intorc in casa mea ”oarba”. Vreau niste ferestre care sa imi arate aceasta capodopera aflata in continua schimbare.
Frigul imi aduce aminte ca eu nu apartin acestui peisaj. Amintirile si sentimentele mele sunt prea pline de caldura pentru a se integra intr-o societate atat de rece.
Ma intorc in casa. Stiam ca iarna sunt multe furtuni, asa ca am renuntat la curent electric. Fac parte dintr-o bucata a trecutului, un trecut care este descris in mii de carti, fiecare pagina oferindu-ne un nou vis.
Este atat de placut sa aprind focul. Am invatat intreaga casa, simt fiecare scaun, fiecare masa, fiecare parte din casa a devenit o parte din mine si din viata mea. Ma apropii de foc si ma uit la jocul flacarilor si simt caldura. Simt caldura, dar vreau frig. Vreau niste ferestre pe care sa le pot deschide pentru a lasa natura sa imi remodeleze casa. Vreau inca o pereche de ochi pentru a vedea acest minunat peisaj, vreau niste ferestre.
Vreau ferestre. Vreau sa pot invita natura in casa mea, insa nu ii pot deschide usa. Este posibil ca animalele sa simta altfel natura. Eu o simt plina de caldura, deoarece imi permite sa vad toata munca sa, ei o simt plina de raceala, deoarece pune munti de zapada pe campiile lor.
Stau in fata focului, in mijlocul casei, dar mintea mea este in mijlocul naturii. Vad flacarile cum se joaca in jurul lemnelor care sunt aproape cenusa si imi inchipui cum se joaca fulgii de zapada in jurul copacilor, imi inchipui viscolul care isi canta propriul repertoriu.
As vrea ca in jurul meu sa fie cei dragi.
As vrea sa vad copii care se joaca, copii care traiesc cu bucurie iarna. Copii care nu vad in zapada raceala, ci caldura nisipului care lua forma unor castele in timpul verii. As vrea sa ii vaf construind castele de zapada cu oameni de zapada care sa fie mereu diferiti pentru ei: adulti, copii, doctori, politisti, invatatori, oameni de zapada mici si mari, slabi sau dolofani, as vrea sa ii simt la fel de vii precum ii simt si ei.
As vrea ca muzica secolelor care au trecut sa ma mangaie si sa imi ia gandul de la simfoniile naturi pe care doar pot sa le aud, dar pe care nu le pot simti cu adevarat. Melodiile sunt mereu la fel, oricat de mult le-as asculta, fiecare nota, fiecare cuvant sta la locul lui. Natura schimba mereu repertoriul, imi ofera mereu o noua bucurie, imi ofera mereu ceva nou. Oricat as incerca, nu pot sti niciodata ce imi pregateste natura, doar ea stie. Ea stie mereu ce vreau sa aud, chiar si cand eu insumi nu stiu.
Inainte sa adorm, stau si ma gandesc in intuneric. Ma intreb daca exista o alta lume in spatele intunericului din casa, mi se pare ca eu traiesc in afara lumii si ca pot in orice clipa sa revin, dar nu o fac. Ma gandesc ca exista ceva uimitor in spatele intunericului, in spatele peretilor, afara. Mereu ies pentru a vedea acel lucru uimitor, dar nu il vad niciodata. Ma gandesc ca el se ascunde de mine, iar eu nu il pot vedea. Poate ca ferestrele ar fi fost ca niste ochelari care sa ma ajute sa vad mai bine, insa eu sunt orb intr-o casa oarba.
Natura este la doua ferestre distanta de mine, o distanta de ani lumina catre acea lume plina de lumina, distanta catre Paradis. Vantul a cules si mi-a adus vesti despre ceva ce se numeste Gealan. Se pare ca se ocupa cu ferestrele si au ales doua persoane, Arhi si Bazavan, care isi vor acoperi ferestrele pentru o saptamana si vor trai intr-o „casa oarba”. Poate ca vantul va purta si sfaturile mele pana la ei. Poate le va spune ca trebuie sa isi ocupe timpul pentru a ignora lipsa ferestrelor, sa stea aproape de familie si sa se trezeasca cat mai devreme pentru a-si planifica ziua cat mai bine.
A trecut si primavara.Stiam in fiecare clipa ca in copacii din jurul casei puteam gasi macar un cuib al unor pasari care probabil nu au stiut ca eu macar exist.
Stiam ca natura renastea tot mai mult, dar ferestrele mele nici macar nu se „nasteau”. Erau deja un mit pentru mine, nu stiam daca mai exista vreo sansa pentru a avea o casa fara probleme de vedere.
Auzeam ciripitul pasarilor, auzeam paraiele care scapau de povara de zapada, auzeam uneori chiar si iarba crescand, dar cu asta ramaneam. Ma simteam orb in fata tuturor acestor lucruri. Inca ma mai intreb daca vantul iernii mi-a dus sfaturile mai departe…
As fi vrut ca in zilele ploioase sa pot sta in fata focului, gandindu-ma la ziua care tocmai a trecut, urmarind fiecare picatura care atinge ferestrele sau sa pot sta gandindu-ma in pat, nedorindu-mi sa ma mai ridic. As vrea sa am toata lumea mea in fata ochilor, insa sunt legat la ochi intr-un joc in care bajbai incercand sa gasesc acele ferestre pe care simt ca aproape le ating.
Toate incercarile mele de a gasi acele ferestre, toate gandurile care pornesc de la asta sunt doar vise, probabil incercari de a-mi aminti de copilarie cand imi doream un lucru pe care il aveam cumva. Am ramas un copil care spera sa isi poata atinga cu adevarat visele, sa le simta si sa se bucure de ele pana ce alt vis apare sau se materializeaza.
Incep sa uit notiunea timpului. Minutele pe care mi le acord uneori pentru a recupera acea parte de somn pe care corpul o cere se transforma in ore, secundele pe care imi promit ca le voi mai petrece in natura se transforma in alte ore, dar oare eu am aceste ore?
A trecut si vara. Incepusem sa simt caldura naturii, ma puteam plimba prin ploile caldute pe care natura mi le oferea. Poate erau lacrimi de bucurie sau, pur si simplu, trebuia sa fie o schimbare. A trecut vara, insa nu am vazut viata ajunsa la maximul ei. Am vazut doar o iarna ascunsa dupa o perdea de caldura.
Oare ce pot spune despre aceste zile, despre aceste luni? Ma pot bucura doar ca ziua este mai lunga si pot sta mai mult pentru a ajunge mai departe. In fiecare zi ajung cu un milimetru, un centimetru sau chiar un metru mai departe decat in ziua precedenta. Un pas mic catre necunoscut, un pas mare catre ceva mai bun.
Mereu ma uit catre padure si ma intreb ce se afla dincolo de ea. Oare acolo este locul in care merg in fiecare vis si gasesc mereu ce caut sau e pur si simplu o parte infima din univers, o parte care nu difera cu nimic de celelalte?
As vrea sa vad copii jucanduse. Aceiasi copii care iarna construiau oameni de zapada si se bateau cu bulgari. Aceiasi copii care primavara renasteau si ei, mai mari, mai fericiti si mai puternici. Aceiasi copii care sunt definitia jocului.
Toate astea imi amintesc de ferestrele la care visez. Oricat as incerca sa neg, in fiecare vis imi apare o fereastra prin care eu vad totul, in fiecare dimineata ma trezesc gandindu-ma cum m-as fi trezit daca as fi avut ferestre.
A trecut si toamna. Este ultima zi de toamna, iar eu ma simt mai acasa in natura decat in casa mea. Pasesc pe covoare din frunze ruginii, stau pe copaci doborati de furtuni inchipuindu-mi ca poate vor fi viitoarea mea mobila sau incalzindu-ma cu gandul ca voi lua macar o parte din natura, cateva lemne, pentru a ma incalzi si in casa. Ma voi mai plimba o singura data in aceasta toamna, o singura plimbare pana la dealul din capatul padurii.
Atunci le-am vazut. Doua ferestre, doua ferestre Gealan. Nu stiu cat timp am stat si m-am uitat la ele. Poate am stat un minut, doua minute, 10 minute, o jumatate de ora, o ora, o zi, o luna, o viata sau doar o secunda. Pur si simplu nu imi puteam lua ochii de ele. Ma simteam ca un om nascut orb care urma sa fie operat pentru a putea vedea. Simteam adrenalina in sange, ma pregateam sa le car acasa, nu imi pasa cat de grele puteau fi. Aveam si uneltele pe care le-am folosit pentru a-mi face mobila, acum puteam avea viata la care viseaza oricine, viata la care visez eu.
M-am apropiat incet pentru a ma bucura cat mai mult de fiecare gand generat de fiecare pas, dar ceva s-a intamplat. Totul s-a facut negru in jurul meu. Poate ca universul meu nu accepta acest element ce imi facea viata perfecta, poate incalcasem legile universului meu. Imediat am realizat ce s-a intamplat. A fost doar un vis. In clipa urmatoare eram in patul meu, iar soarele intra pe fereastra larg deschisa. Casa mea nu era oarba, aveam ferestre.
Visul a fost atat de real…Chiar inainte sa adorm am citit despre provocarea celor de la Gealan. Arhi si Bazavan isi vor acoperi ferestrele timp de o saptamana si vor trai intr-o casa oarba, asa ca le voi da amandurora sfaturile din visul meu: sa isi ocupe timpul pentru a nu sesiza lipsa ferestrelor, sa fie in permanenta inconjurati de membrii familiei si sa se trezeasca devreme pentru a-si planifica ziua. Deoarece visul meu pastra o parte din trecut si renunta la curentul electric, cei doi ar trebui sa aiba si cate un generator in cazul in care o furtuna iesita din vara pe care am visat-o va veni insotita de o pana de curent.

Sa mi se ofere acea casa fara ferestre este ca si cum, in schimbul vazului as fi fost lasat intr-o camera imensa cu cele mai frumoase peisaje din lume si cu cele mai frumoase bijuterii lucrate cu maiestrie de-a lungul secolelor. Fara ferestre, ma simteam cu adevarat orb. Datorita problemelor si timpului limitat, nu ne dam seama cat de importante sunt ferestrele pentru noi. Nu realizezi cat de important este un lucru pana ce il pierzi.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s