Prietenul lui, Depozit-Online

Probabil ca facuse multe lucruri pe care le regreta dupa o secunda, un minut, o zi, o saptamana, o luna, un an sau chiar un deceniu, dar probabil ca asta s-ar incadra in toate categoriile. Nu pentru ca era ceva rau, ci pentru ca era ceva obositor. Stresant. Costisitor. Toate asta si orice alt adjectiv s-ar fi potrivit cu ceea ce simtea in acele momente.

Totul a inceput cu o simpla cautare. Isi dorea de cativa ani sa construiasca cateva lucruri si sa modifice cateva lucruri prin casa si alte lucruri minore, asa ca a facut ce facea de fiecare data. A cautat pe Google „materiale de constructii„, fiind curios cat l-ar costa sa se ocupe de cel mai mic vis al lui. Spera la ceva mic care se putea face in cateva ore, in cel mai rau caz, pentru a putea taia in sfarsit un vis de pe lista.

Gandindu-se acum la asta, ar fi preferat sa nu atinga lista, pentru ca acum se gandea sa stearga cateva vise de pe lista dupa ce se stergea de praf. In mod normal, ar fi angajat pe cineva sa faca asta sau ar fi chemat un prieten sau un vecin, dar asta era diferit. Simtea ca era visul lui si ca trebuia sa faca totul singur pentru amintiri si pentru a-si dovedi lui insusi ca poate sa faca asta, insa acum nu mai simtea nimic din toate astea.

A rezolvat rapid primele lucruri. Se simtea din ce in ce mai bine si simtea ca in sfarsit facea ceva ce ii placea. Fiecare lucru la care se gandise in ultimii ani se intampla in doar cateva ore. Ceva ce a vazut intr-un film? Nicio problema. Ceva ce a citit intr-o carte? Imediat. Ceva ce a vazut in casa unui prieten? In cateva ore.

Desi nu isi dorea sa ceara ajutorul prietenilor, avea un prieten in toate asta. Prietenul lui, Depozit-Online, ii facea de rost de toate materialele de constructii de care avea nevoie. Avea nevoie de caramizi? Depozit-Online era acolo. Ramanea fara piatra naturala? Depozit-Online ii aducea imediat. Era nevoie de putin ciment pentru ceea ce isi promitea ca era ultimul lui vis pentru urmatorii 3000 de ani? Depozit-Online avea exact ce ii trebuia.

Pe zi ce trece, simtea ca prietenia lui cu Depozit-Online nu ii facea atat de bine si ca poate ar trebui sa ia o pauza in relatia lor pana cand isi mai revenea putin, dar asta mai putea astepta. Depozit-Online tocmai ii povestea despre niste piatra decorativa si simtea ca asta va fi perfecta pentru ultimul lui vis. In mod clar era ultimul lui vis. In mod clar nu va mai avea nevoie de nimic dupa asta…poate niste caramida? Si niste tencuiala decorativa? Stia ca Depozit-Online avea mereu ce ii trebuia.

Hoverboard-ul de la Depozit-Online

90, 91, 92, 93, 94…

Stai, unde ramasese? Probabil ca numarase pana la 100 de mai multe ori decat si-ar fi dorit, dar nu avea ce face. Nu poti face prea multe cand ai un picior in ghips si ti se spune ca nu ai voie sa te ridici din pat.

Cum ajunsese in situatia asta? A, da, pentru a mia oara nu a ascultat cand ceilalti ii spuneau sa aiba grija si sa nu faca ceva. Si el nu avea grija si facea acel ceva. De obicei nu se intampla nimic serios. Poate supara pe cineva, poate spargea un pahar, o vaza, un geam, poate rupea o hartie importanta, frunzele unei plante din casa, dar nu un picior. Da, de data asta a reusit sa rupa un picior. Si acel picior era al lui.

Totul a inceput cu o simpla cautare pe Google. El si un prieten se gandeau la chestii pe care nu le-ar putea gasi pe internet si dupa cateva minute a ramas fara inspiratie, asa ca a cautat skateboard electric . Se gandea ca asta nu ar avea sens. De ce ai avea nevoie de un skateboard electric, nu? Ei bine, a gasit unul. Depozit-online l-a facut sa piarda un pariu si banii pe care ii economisise in ultimele luni, dar nu regreta nimic, cel putin atunci.

Probabil ca s-a bucurat ca un copil in dimineata de Craciun atunci cand l-a primit. Fiecare persoana pe o raza de 100 de metri stia deja ce si-a cumparat pentru ca s-a laudat de zeci de ori fiecaruia. Nu o facea cu rautate, pur si simplu era atat de fericit.

Atunci cand a apasat comanda se astepta sa il foloseasca putin la inceput si apoi sa il tina pentru cateva ocazii mai speciale sau cel mult sa il foloseasca o data pe saptamana asa cum se intampla cu 99% din lucrurile pe care si le cumpara. Probabil ca acum era bine daca ar fi avut dreptate.

Nu stia la ce se asteptau producatorii de la cumparatori, dar el chiar nu respecta vreo conditie si clar nu refuza vreo provocare. Nu poti ajunge acolo in atatea secunde, nu poti urca scarile atat de repede, nu poti merge carand cutiile de acolo si tot asa. Nu doar producatorul, ci si oricine altcineva s-ar fi asteptat sa nu mai faca asta dupa primele 10 cazaturi, dar, asa cum am spus, el nu asculta niciodata.

Cateva saptamani mai tarziu, putea doar sa asculte, pentru ca, chiar daca si-ar fi dorit sa iasa din camera sau sa inchida usa, nu se putea ridica din pat, deci era nevoit sa auda de zeci de ori in fiecare zi ca nu trebuia sa faca asta, ce era in capul lui atunci cand si-a rupt piciorul si tot asa, la nesfarsit.

A inceput iar sa arunce cu mingea in perete. 1, 2, 3, 4 ,5…Nu avea ce altceva sa faca, Depozit-online oferea garantie doar pentru hoverboard, nu si pentru piciorul lui.

 

Timpul trece, bratarile raman

 

Uneori se intreba de ce are atat de putine amintiri despre zilele cand era mica, insa uita repede si isi vedea de treaba. De data asta insa, parea mai hotarata decat de obicei. Fie pentru ca chiar era curioase, fie pentru ca trebuia sa astepte la masa dupa cineva, era singurul lucru interesant in acel moment.

Prima amintire era destul de sumara, fiind ea si mama ei impreuna intr-o camera. Nu isi amintea ce culoare aveau lucrurile sau ce facea, stia doar ca asta s-a intamplat. Sau asta a ajuns ea sa creada dupa atatia ani pentru ca nu avea o prima amintire.

La asta se adaugau alte mici fragmente cu ea alergand sau uitandu-se la pereti, insa una parea mai detaliata. Nu stia exact cati ani avea, probabil patru sau cinci, dar stia ca era in vizita la bunici. Ii placea sa mearga acolo pentru ca stia ca in aceeasi zi venea un baiat cu care se putea juca. Ar fi putut inventa o poveste emotionanta despre prietenie si copilarie, insa probabil ca singurul motiv pentru care se cunosteau era ca erau singurii copii si erau nevoiti sa se joace unul cu altul sau sa se plictiseasca.

Isi amintea ca venea din ce in ce mai des la bunici pentru ca parintii ei aveau des treaba si era mai usor sa o aduca acolo unde era in siguranta, iar cu timpul ea si baiatul au devenit cei mai buni prieteni. Bunica ei deja stia ca daca nu o gasea prin casa probabil ca era cu el si se jucau intr-un colt in care nu i-ar fi cautat nimeni.

Intr-o multime de astfel de amintiri care deveneau repetitive deja era o zi pe care abia acum si-o amintea. Era ciudat ca o uitase, pentru ca era probabil cea mai trista zi dintre toate. Nu isi amintea exact cand si cum se intamplase, stia doar ca baiatul a venit sa ii spuna ca era ultima oara cand va mai veni acolo, deoarece tatal sau era nevoit sa se mute in alt oras datorita locului de munca.

Pentru prima oara in intreaga ei viata pana atunci, chiar era trista. Inainte doar parea trista pentru a obtine o jucarie sau pentru a avea voie sa se duca la bunici, dar acum chiar era trista.Vazand asta, baiatul s-a apropiat de ea, i-a luat mana si i-a pus o bratara. Daca o sfoara rosie, probabil de la o jucarie, si litera B desenata pe o hartie si colorata cu galben erau o bratara, atunci asta primise. Uitandu-se in urma era un gest dragut si chiar se intreba ce se intamplase cu bratara.

dbc42

Daca isi amintea bine, tinuse bratara pentru cateva zile, apoi o pusese intr-o cutiuta pe care a gasit-o ani mai tarziu, cand deja uitase de ce o primise si o credea ca o facuse pentru mama ei de 8 Martie. Nu se gandea ca numele mamei ei nu incepea cu B sau ca ea nu facuse niciodata ceva la scoala de 8 Martie pentru ca mereu facea asta acasa.

In timp ce se gandea, a fost intrerupta de cineva. I-a luat cateva minute, insa si-a dat seama cine era in momentul in care s-a scuzat pentru intarziere si incepuse sa promita ca se va revansa. Abia atunci a inceput usor, usor sa revina la realitate.

In urma cu cateva zile, cauta o carte intr-una din bibliotecile din oras cand si-a auzit numele stigat de cineva. Credea ca era una din prietenele ei sau se gandea ca poate a facut ceva gresit si nu isi deadea seama, dar nu avea dreptate. Cel care o striga era un barbat pe care nu il mai vazuse niciodata. Desi nu stia de unde ii aflase numele, i se parea ceva cunoscut la el. A remarcat ca barbatul tinea in mana o bratara cu litera B si atunci a facut conexiunea.

Au stat de vorba putin si a aflat ce s-a intamplat dupa ultima amintire pe care o avea. El fusese nevoit sa plece impreuna cu familia lui la cateva sute de kilometri, dar dintr-un anumit motiv ramasese fixat pe bratara pe care o facuse cadou. Desi era un gest dragut pentru un baiat de cinci ani, simtea ca putea sa faca mai bine, asa ca si-a strans alocatia pe cateva luni si banii primiti de la bunici si a cumparat o bratara  . La fel ca si ea, a uitat pentru cativa ani de ce avea acea bratara si a crezut ca a primit-o de ziua lui in urma cu mult timp sau ca era a mamei lui, dar si-a adus aminte din intamplare de asta si norocul a facut sa dea peste ea din intamplare.

Ce nu stia el era ca si ea ii luase o bratara identica. Daca s-ar fi luat dupa numele de pe site, „Bratara litera decupata din aur”, nu ar fi parut special, insa pentru ei era. In cafeneaua in care s-a intalnit, ascultand o pasare undeva in fundal cantand in colivia ei, au realizat de ce fusesera cei mai buni prieteni.

Bijuterii din aur si argint -  Lovebird

Pentru fiecare, celalalt era singura persoana caruia i-ar fi facut cadou o bratara personalizata. Nu conta daca era personalizata de povestea lor sau de Lovebird, si chiar daca ar fi contat, probabil amandoi ar fi reusit sa uite dupa cativa ani, insa bratarile ar fi ramas tot acolo. Timpul trece, bratarile raman, iar Lovebird se asigura de asta.

Ceaiul din Camera din fata

Se uita la aburii care ieseau din cana si parca nu isi dorea sa se intoarca la treaba. Desi vedea probabil aceiasi aburi de ani de zile, erau de fiecare data mai interesanti decat isi amintea. Uneori incerca sa vada ceva in acei aburi, fie cai, avioane, creioane, orice ii trecea prin cap in acel moment. Probabil ca majoritatea nici nu aveau o anumita forma, dar asa reusea sa faca timpul sa treaca mai devreme.

Ii placea sa isi inceapa fiecare dimineata cu o cana de ceai. Il ajuta sa inceapa sa gandeasca si sa gaseasca motivatia pentru a face orice lucru mai productiv decat statul pe internet toata ziua pana cand realiza ca a pierdut ore intregi si isi promitea ca maine va face tot ceea ce si-a propus. Nu tinea minte cand a inceput sa faca asta, dar, pentru el, un singur lucru era sigur in viata: ceaiul.

Oare cand bause pentru prima oara acel ceai? Simtea ca stia exact acel moment, dar in acelasi timp uitase fiecare detaliu. Era atat de aproape, dar totusi nu reusea oricat se straduia. A ridicat cu grija cana si a luat o gura de ceai. Parea un cliseu dintr-un film, dar chiar atunci si-a amintit.

Probabil ca avea patru sau cinci ani. Afara ningea si, desi el isi dorea sa iasa afara cu ceilalti copii sa se joace cu zapada pe care o asteptase tot anul, el era in acasa. Nu era pedepsit, desi ceea ce se intampla era mai rau din perspectiva lui. Mama lui nu avea cu cine sa il lase si nu avea inceredere suficienta in el pentru a-l lasa singur, asa ca l-a luat in vizita la o prietena de familie.

Cum era de asteptat pentru un copil atat de mic, el nu statea deloc cuminte. Se misca in continuu, se uita in orice coltisor din casa si se asigura ca nu a lasat niciun obiect neatins. In acel moment nu realiza ca ceea ce el considera jucarii erau obiecte aduse din alte tari cum ar fi statuete si chiar o mica sabie, pe care a incercat sa o ia subtil, insa fara succes. Cariera lui de samurai mai avea de asteptat.

Mama lui incerca sa se scuze pentru dezastrul pe care el probabil il facea, dar gazda nu parea deloc suparata. Repeta intruna ca era doar un copil si ca era perfect normal ceea ce facea si chiar incerca sa ii explice despre fiecare obiect. El asculta cu atentie timp de 20-30 de secunde, parca intelegand si invatand ceva nou, doar pentru ca imediat ce timpul a expirat sa vada ceva stralucitor care devenea mai interesant.

In timp ce se uita dupa ceva ce nu fusese intors pe toate partile pana atunci, de parca era posibil, a auzit-o pe mama lui strigandu-l. Crezand ca vor pleca acasa si ca va putea iesi in sfarsit afara, a fugit cat a putut de repede. Si la fel de repede i-a disparut entuziasmul in momentul in care si-a dat seama ca fusese chemat pentru o cana de ceai.

O simpla cana de ceai. Probabil ca bause pana atunci mai putin de cinci cani in toata viata lui, iar atunci cand o facea era pentru ca racise si mama insista ca ii va face bine. Se pregatea fie sa spuna ceva despre asta, fie sa intrebe in cat timp vor pleca, dar s-a uitat la gazda lor si s-a simtit putin rusinat si simtea ca nu putea refuza macar sa incerce ceaiul.

Probabil ca miracolele exista pentru ca nu doar ca a incercat ceaiul, dar a baut intreaga cana si a stat cuminte tot restul vizitei. Nu isi putea explica de ce, dar simtea o stare de calm dupa ce bause ceaiul. Sau asa prefera sa isi aminteasca acea vizita. Ar fi putut la fel de bine sa revina la explorare imediat, nu isi amintea exact.

Urmatoarele amintiri cu ceaiul erau de la fiecare Craciun din acel moment. Stia ca de fiecare data cand Mos Craciun venea, venea si o cana de ceai pentru el. A invatat mai tarziu si ingredientele ceaiului si numele lui: Christmas Punch. Putea acum sa recite pe dinafara ca el continea hibiscus, bucati de mere, coacaze, fructe de soc, curmale, migdale, aroma, coaja de portocala, scortisoara, granulat de lamaie si portocale. Bine, se mai uita putin pe eticheta, dar cine mai tine cont de asta.

 

Restul amintirilor erau din liceu cand stia ca acasa il astepta un morman de carti pe care trebuia sa le citeasca si pe care probabil le amana prea mult si o cana de ceai din care inca ieseau aburi. Daca statea sa se gandeasca, si asta se intampla tot iarna. Fie el isi amintea dintr-un anumit motiv, poate ceaiul, doar iarna, fie el cumva hiberna restul anului si nu isi dadea seama.

Sirul gandurilor s-a intrerupt brusc. Si-a dat seama ca ramasese fara ceai si, desi de obicei se oprea la o singura cana, simtea ca merita din cand in cand inca o cana. S-a dus in Camera din fata si si-a inceput ritualul. Stia bine: 300 ml, 2 lingurite, apa la 100°C, 6-10 minute.

cmoooon

Acum se uita din nou la aburii care ieseau din cana. Trecuse jumatate de ora si el inca nu se apucase sa scrie. Stia ca trebuia sa scrie un articol, dar inca nu se decisese despre ce va fi. Ar fi putut sa scrie despre ceva ce a vazut sau auzit, despre copacul din fata blocului sau poate chiar despre ceai. Simtea ca ceaiul lui merita un articol special dupa atatia ani.

Scrisese atatea articole dupa o cana de ceai, dar chiar acum simtea ca nu stia ce sa faca. Insemna atat de mult pentru el si era o parte atat de importanta a vietii lui incat simtea ca si-ar fi spus povestea vietii odata cu povestea ceaiului.

Chiar daca nu simtea inca inspiratia, simtea aburii si mirosul ceaiului. Stia ca in curand ii va simti si gustul si daca nici asta nu va fi suficient, probabil va gasi inspiratia in Camera din fata.

O pasiune de 10.000 de lei

Desi probabil ca era prima oara cand vedea reclama la televizor, simtea ca era a mia oara si isi dorea sa gaseasca telecomanda mai devreme. Simtea ca mereu vedea astfel de reclame despre vise implinite ca prin miracol care se intamplau doar in lumea camerelor de filmat si a luminilor ajustate in fiecare secunda.

Isi auzea mereu prietenii vorbind despre visele lor si cum le vor transforma in realitate si vor face ce iubesc ca o slujba din care vor face bani si cum totul va fi fericit si roz si peste tot vor fi curcubee si simtea ca se satura tot mai mult de asta.

-Daca tot crezi ca stii atat de multe, de ce nu incepi tu o afacere?

Aproape ca a sarit de pe canapea cand a auzit asta. In mod normal nu l-ar fi deranjat intrebarea, doar ca el era singur in apartament si nimeni nu mai trecuse pe acolo in ultimele doua zile. Si era ora doua noaptea.

Dupa ce a reusit sa se calmeze, a incercat sa afle de unde a venit sunetul. Probabil ca era extrem de obosit si ca trebuia sa mearga urgent la somn pentru ca putea sa jure ca cineva iesise din televizor. Daca ar fi avut chef de glume s-ar fi gandit ca ar putea avea o gaura in televizor si ca a iesit din garantie.

A incercat sa inteleaga ce se intampla sau sa intrebe asta, insa nu reusea sa scoata vreun sunet. Fie nu stia ce sa spuna, fie era atat de speriat, nu putea spune. In aceste conditii, singura lui solutie era sa se gandeasca la intamplare.

S-a gandit de multe ori sa isi deschida o afacere. Avusese mii de idei de-a lungul vietii pentru afaceri cu lucruri care probabil nu erau interesante decat pentru el si alti 10 oameni din intreaga lume, dar oricat de mult ar fi crezut in acea idee, nu a facut nimic. Probabil ca daca s-ar uita la stiri ar fi vazut cateva idei pe care le-a avut promovate ca fiind afaceri de succes, dar probabil ca nimic nu s-ar schimba.

Auzise o multime de slogane, de la „Când este important pentru tine” la idei care ar trebui sa te inspire sa construiesti un pod catre Luna, dar niciunul nu era suficient pentru el. Nimic nu putea trece de bariera de nu pe care o creease in jurul ideii de afacere. Nu conta ca ii spuneai ca unul din cinci romani considera contextul economic din ultimii ani oportun pentru dezvoltarea unei afaceri, iar investitia in propriul business este considerata printre cele mai avantajoase din economie de catre 47% dintre romani sau ca va regreta toata viata, toate ideile simple si complexe duceau la nu.

S-a gandit de multe ori ca isi iubeste tastaturile mecanice pe care le-a adunat de-a lungul anilor si despre care a vorbit cu o multime de oameni de pe internet, fiecare avand o poveste diferita, si ca si-ar dori sa existe mai multe optiuni si sa existe o comunitate mai mare si spera in fiecare zi ca cineva va deschide un magazin care i-ar fi rezolvat toate probleme, dar asta nu s-a intamplat. Visa in fiecare zi ca cineva va bate la usa lui si brusc va sti despre pasiunea lui si va incepe brusc sa vorbeasca cu el despre asta de parca ar fi cei mai buni prieteni de ani de zile, dar nici asta nu se intampla.  De ce nu ar face el asta? Acum este important pentru el. Acum este acel cand pentru el.

Probabil ca daca ar fi cautat prin dulap ar fi gasit planuri detaliate despre afacere si despre costurile detaliate si o gramada de chestii cu economie pe care nici el nu o intelegea complet si calculase probabil de zeci de ori costurile si ajunsese la suma de 10.000 de lei. Toate acele planuri pareau atat de promitatoare si credea ca in sfarsit va face ceva, dar apoi au aparut 5 cifre si a gasit un motiv sa spuna nu.

Desi nu credea ca va spune asta vreodata, vocea din televizor avea dreptate. De ce nu incepea el o afacere? Afacerea lui se afla undeva dincolo de un imprumut de 10.000 de lei si acel cand era acum. Acum era important pentru el si acum putea sa spuna in sfarsit da, macar imprumutului de la Provident. Era un inceput.

Primul document imprimat

     Uneori isi dorea sa invete cand e nevoie sa arunce un lucru si cand sa il tina. Isi spunea mereu ca va face curatenie si ca va scapa de lucrurile de care nu avea nevoie, dar cumva gasea o scuza pentru tot ce se gasea prin dulapuri. O poza neclara de cand avea 5 ani? Daca isi va aminti la un moment dat ce reprezenta poza, dar nu o va mai avea?

    Probabil ca ar fi continuat sa adune lucruri de care nu mai avea nevoie mult timp daca nu ar fi cazut pe el un munte de hartii adunate din ultimii ani. Incerca sa gaseasca un loc in dulap pentru a pune o hartie scoasa la imprimanta de care va avea nevoie mai tarziu (probabil singurul lucru util din acel dulap) si urmatorul lucru pe care si-l aminteste e o durere de cap si o multime de hartii in jurul lui. Daca era suficient de norocos, hartiile ar fi fost bancnote si ar fi inotat in ele ca Scrooge McDuck, dar el avea doar o multime de hartii inutile.

90s cartoons ducktales scrooge mcduck

 

Asta a fost hartia care a umplut dulapul. Probabil si picatura care a umplut paharul, asta daca paharul nu s-a spart dupa ce a cazut din dulap.

Stia ca daca s-ar fi uitat prea mult la ele,  s-ar fi simtit din nou atasat de ele si totul s-ar repeta la infinit sau pana cand hartiile ar locui in casa in locul lui. Foi mici, foi mari, foi de matematica, nu ii pasa.

Desi si-a promis ca nu se va mai uita la ele, este destul de clar ca la un moment dat va face greseala asta si o va regreta si, din toate obiectele inutile adunate de-a lungul anilor, le-a gasit fix pe cele care mai insemnau ceva chiar si dupa atata timp.

La ultima vizita, parintii lui i-au adus un mic dosar cu hartii de cand era mai mic. Prefera sa se gandeasca ca au facut-o pentru a-i aminti de copilarie, pentru a-l face mai fericit si nu pentru ca si ei la randul lor aveau prea multe hartii si incercau sa scape de ele. Initial s-a gandit, ca de obicei, ca sunt importante si ca se va uita peste ele mai tarziu. Proababil ca cateva saptamani era putin cam tarziu, dar nu se gandea la asta atunci.

A gasit o multime de teste pe care le-a dat la gradinita, felicitari de 1 si 8 martie si alte lucuri facute la gradinita si scoala pe care te-ai astepta ca parintii, inevitabil, sa le piarda dupa atatia ani. A inceput sa isi aminteasca multe lucruri pe care credea ca le uitase si chiar se bucura ca gasise dosarul si ca gasise ceva util in dulap.

Printre atatea floricele, sori cu dinti si case albastre cu ferestre rosii, acoperisuri verzi si cosuri de fum portocalii peste care zboara pasari colorate cu orice creion gasise langa el, a gasit si o pagina de care nu isi amintea pe moment nimic. Erau o foaie scoasa la imprimanta pe care erau o multime de litere probabil apasate la intamplare. Desi i-a luat destul timp, si-a amintit cine era responsabil pentru asta.

In urma cu mai multi ani decat isi dorea sa recunoasca, cand avea probabil 3 sau 4 ani, parintii lui au cumparat primul lor calculator. Au fost nevoiti sa faca un imprumut la banca pentru asta, dar erau mandrii de asta si asta conta pe moment. Pe langa calculator si minimul pe care il mai cuprindea, au cumparat si o imprimanta pentru ca se saturasera sa depinda de altii si sa fie mereu stresati ca nu vor putea scoate o hartie importanta la imprimanta la timp.

In tot acest timp, un baietel foarte curios si care nu intelegea prea multe a vazut o cutie cu luminite care parea interesanta, asa ca a facut ceea ce ar face orice copil: a apasat butoane. Nici acum nu stie cum a reusit, dar a apasat timp de cateva secunde butoanele de pe tastatura si apoi a reusit sa isi imortalizeze creatia pe hartie. Ii place sa spuna ca era priceput de mic, dar probabil ca doar a gasit un document gol deschis si butonul de print era probabil scos in evidenta.

Probabil ca acela era primul document pe care l-a imprimat. Cariera lui de imprimator profesionist a inceput cu un copil de 3-4 ani care a apasat butoane doar pentru ca a ramas nesupravegheat 3 secunde.

Daca sta bine sa se gandeasca, avea nevoie de o imprimanta noua. Daduse din intamplare peste un articol despre campania „Canon Cashback + 3 ani garantie”. Retinuse doar ca putea primi doi ani de garantie in plus si o parte din suma platita inapoi pentru ca avea de pus inca o foaie in dulapul magic.

Restul informatiilor probabil ca le va gasi pe site-ul Canon. Asta daca nu avea deja ceva pe o foaie din dulap, deja nu l-ar mai surprinde nimic.

Cea mai importanta poza

Ciudat, iar nu mai avea memorie in telefon. Putea sa jure ca in urma cu o saptamana stersese toate pozele, melodiile si filmarile pe care nu stia de ce le-ar fi avut in prima instanta si credea ca o sa ii ajunga macar inca doua saptamani.

Probabil ca iar va gasi 2000 de poze pe care le-a facut din greseala in timp ce isi dorea sa faca o singura poza unui lucru dragut pe care l-a vazut pe strada si pe care a uitat sa le stearga si zeci de filmari facute din greseala pentru ca, prin magie, uita mereu cum sa filmeze si fie incepea filmarea prea devreme, fie prea tarziu si ajungea sa aiba doua filmari la fel de proaste.

A inceput sa se uite prin album. 100 de poze cu degetul ei, 200 de poze din care nu intelegea nimic, dar pe care probabil le-ar fi putut vinde ca arta moderna pentru cateva milioane de dolari, 10 filmari din care nu intelegea nimic. Probabil ca asta o sa ii mai ajunga o perioada. Chiar se intreba de ce nu isi schimba cardul de memorie.

S-a gandit totusi sa mai verifice o data daca nu a uitat sa stearga ceva. A trecut rapid printre fisiere si a gasit un fisier destul de mare despre care nu isi mai amintea nimic. Din instinct, s-a pregatit sa il stearga, dar s-a gandit sa verifice intai ce era acolo. Clar nu stersese la un moment dat munca ei de o saptamana din greseala…Cine ar face asa ceva?

In fisier a gasit cateva poze neclare. De ce inca le mai tinea acolo? Probabil ca aici era toata memoria telefonului. Cine stie ce mai era pe acolo?

A continuat sa se uite la poze si sa incerce sa isi dea seama la ce se uita, trecand de la o poza la alta pana cand a ajuns la o poza cu doua fete. Probabil ca aveau cinci sau sase ani si se vedea ca nu erau atente la camera. Se jucau impreuna cu papusile pe covor. Si-a dat seama ca era o poza cu ea si cu sora ei. Poza era de la ziua ei si isi amintea ca sora ei renuntase la una din papusile ei doar pentru ca ea si-o dorea.

Pentru fetita de cinci ani insemna o noua jucarie de care probabil ca urma sa uite dupa o zi sau doua, dar pentru femeia de acum era cu totul altceva. Si-a dat seama ca nu mai vorbise cu sora ei de cativa ani, dar nu isi mai amintea de ce. Cel mai probabil se certasera pentru ceva neinsemnat.

Cu cat vedea mai multe poze cu sora ei, cu atat i se facea mai dor. A gasit si cateva poze cu intreaga ei familie. Nu mai vorbise cu ei de ani de zile dupa ce luase cateva decizii proaste pe care la momentul acela le vedea cu totul diferit, desi toata lumea o sfatuia sa faca exact opusul.

Desi toate ii reaminteau o multime de lucruri, cea mai importanta era o poza de cand avea 14 ani. Isi amintea ca bunica ei murise si fusese foarte afectata de asta, statuse trista saptamani intregi si in poza zambea pentru prima oara dupa atata timp si era impreuna cu familia ei.

Acum isi amintea de ce avea acel fisier in telefon. De fiecare data cand se simtea trista, venea si isi amintea de familia ei, insa mereu ii era prea frica sa sune, crezand mereu ca o vor respinge.

Aflase in viata ca sa iti amani problemele nu ajuta cu nimic, asa ca de data asta o sa incerce. Craciunul se apropia si isi dorea sa il poata  petreaca fara munca, regrete si tristete care devenea deja o rutina pe care o ignora.

Oricat iubea poza aceea, si-ar fi dorit sa o poata inlocui cu una noua. Poate ca acum era momentul.

Am scris acest articol la provocarea Joker Event Club, agenție de servicii filmare, fotografie, sonorizare și lumini, pentru evenimentul tău.